
Bate vântul,parul meu zbura în direcția lui.In par mi se prinsese o frunza galbena care nu dădea semne ca ar mai vrea sa plece.Pe jos frunzele
moarte își dădeau ultima suflare,iar apoi vântul necruțător și sălbatic le purta spre nicăieri.Mâinile mele miroseau a portocale.adoram acea
mireasma de portocale care venea de fiecare data când îmi duceam mana în parul creț,acea mireasma care îmi îmbată toate simțurile.Stăteam pe
o banca rece și trista,parca și ei ii venea sa plângă de bucurie ca mai vine cineva sa ii tina de urat.Priveam copacii îngălbeniți care aveau
ici colo câte o frunza verde.Încercam sa înfrunt vântul rece,dar haina mea ma împiedica ținându-mi de cald.Vroiam sa mai simt din nou apa din
bălțile sumbre la picioare dar cizmele ma împiedicau cu desăvârșire.Starea mea era melancolica ma simțeam atât de goala și de nepătruns ca o
frunza moarta.Priveam cerul ca de plumb simțeam ca vrea sa îmi spună ceva dar tot ce am primit a fost o lacrima de a lui care mi-a căzut
pe nas.Norii negrii aveau forme de demoni,veneau cu iuțeala,dar eu nu plecam vroiam sa simt acea ploaie rece sa îmi ude fata,poate îmi va
alina tristetea.Liniștea ma ucidea simțeam ca mor odată cu frunzele,nu aveam cui sa ii spun ce ma doare...nu mai era nimeni.Am trecut pe
lângă un pod,jos erau multe pietre dar putina apa,ma gândeam cum ar fi dacă va voi putea răni cerul sa îl fac sa plângă pentru a fi mai
multa apa....oare va mai veni din nou vara? Încercam din răsputeri sa ma conving în mintea și în sufletul meu ca nimeni nu va mai veni sa
plângă acele frunze,sa ii tina de urat băncii sa vina din nou vara.E doar o zi de toamna una mohorâtă ca și în sufletul meu ploios